Morţi şi vieţi domestice

Românii sunt oameni domestici. Adică stau prin/pe lângă casa lor, pe care o transformă într-un univers al cărui centru (evident!) se cred. Acolo la ei în univers, ei sunt cei mai deştepţi, cei mai frumoşi, cei mai cei. Îşi construiesc relaţii sociale în special pe verticală şi se aşază, cu de la ei înşişi putere, în turnul castelului. Cel mai frecvent îşi iau şi animale pe lângă ei, tot pentru a-şi gâdili orgoliul de bipezi aflaţi în vârful piramidei trofice.

Domestic e un film cu/despre/pentru români şi despre lumea celor care nu cuvântă (vorba lui Gârleanu Emil), dar care latră, torc, zboară, cotcodăcesc şi care, în unele cazuri, au cod de bare şi certificat sanitaro-veterinar. Este un film înţesat de elemente, cărora doar noi, cititorii unor diacritice specifice, le putem pătrunde înţelesurile: asociaţia de locatari de la bloc, mesele de Crăciun în familie cu mâncare cât pentru o lună, oala de/cu ciorbă, înţelepciunea bărbătească fără limite, câinele de pe preş pe care-l urăsc vecinii.

Ce este cel mai ciudat este că la filme atât de mult despre ei, românii nu prea se înghesuie. Parcă zici, dom’le, că nu înţeleg despre ce este vorba, nu şi nu, de ce să se ducă ei la un film căruia nu-i pot ghici scena următoare şi pe care cred (înainte de a-l vedea!) că nu-l pot înţelege şi că e naşpa. Era a doua zi de la premieră, era zi de weekend în plin şi totuşi în sală nu erau decât 6 persoane. Şi nu era nici cod galben, nici portocaliu.

Domestic este un film bun, care merită atenţie, care merită timpul alocat pentru a-l înţelege, care merită să-l cauţi pe Google după ce l-ai văzut, ca să-l înţelegi mai bine. Domestic este despre câinele vagabond pe care l-ai fi adus acasă când erai mic, dar nu te-au lăsat ai tăi, ca să nu le umpli casa de mizerie şi de purici. Este despre porumbelul/vrabia/cioara/guguştiucul pe care l-ai găsit aproape mort pe stradă şi l-ai luat de acolo ca să nu-l calce vreo maşină sau să nu-l mănânce vreo pisică şi care apoi a murit/a fugit/i-ai dat drumul ca să se ducă la familia lui. Domestic mai e şi despre cum eu, când eram mică, îmi băgam mâinile în urechi şi închideam ochii când se tăia porcul, dar eram prima care revendica şoriciul.

Filmul lui Adrian Sitaru (mare om, mare caracter!) ne face cunoştinţă cu tipologii umane, sau chiar mai bine zis, cu tipologii româneşti, necosmetizate, neperiate, ci exact aşa cum sunt ele: tipul taximetristului cu preocupări existenţiale supreme, tipul femeii al cărei scop suprem şi unic în viaţă este să stea pe lângă aragaz, să dea cu aspiratorul şi să-şi întrebe bărbatul dacă mai vrea ciorbă, tipul copilului care se zbate între inocenţă şi teribilism, între opinia/aşteptările mamei şi tatălui, tipul administratorului de bloc hărţuit pe rând şi concomitent de toţi locatarii, tipul soţului/soţiei care face ping-pong cu pasarea vinovăţiei.

Mergeţi şi vedeţi Domestic, e ca şi când v-aţi uita în oglindă!



One thought on “Morţi şi vieţi domestice

  1. nu cred ca doar romanii sunt domestici… majoritatea oamenilor sunt ! insa felul in care romanii sunt domestici… este intradevar demn de un film ! :) )

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>