Iubesc filmul nonconformist! Voi?

Vi s-a întâmplat să vedeţi un film al unui anumit regizor/scenarist/producător sau în care joacă un anumit actor şi după aceea să vreţi să vedeţi cât mai multe filme făcute de/cu el? De aproape un an mă ocup cu această îndeletnicire şi îmi place foarte tare. Am început cu Tim Burton şi cu Javier Bardem şi a fost un deliciu al privirii şi emoţiilor. Apoi l-am descoperit pe finlandezul Aki Kaurismäki, care este deopotrivă regizor, scenarist şi producător şi simplul meu experiment s-a transformat în cele din urmă într-o dependenţă de un anumit stil cinematografic şi în acelaşi timp într-o respingere a filmului de tip box-office.

Am făcut cunoştinţă cu Aki Kaurismäki atât ca regizor, cât şi ca scenarist cu prilejul deschiderii oficiale a Festivalului Filmului European de anul trecut din mai, când a fost proiectat filmul Le Havre. Despre ce este vorba în film? Despre un băieţel african, pe nume Idrissa (Blondin Miguel), care pleacă din ţara sa natală şi călătoreşte clandestin într-un cargobot plin cu imigranţi, în încercarea de a ajunge în Marea Britanie, acolo unde se află mama sa. Reţeaua este însă descoperită de poliţie şi băieţelul poposeşte într-un oraş port din Franţa (care dă şi numele filmului), reuşind să se ascundă de autorităţi. Apariţia fugară a micuţului Idrissa prin port, nu scapă însă atenţiei lui Marcel Marx (André Wilms), boem locuitor al oraşului, care a făcut o meserie din lustruitul pantofilor. Viaţa lui Marcel şi a soţiei sale Arletty (Kati Outien) se schimbă din momentul în care interacţionează cu micuţul fugar, pe care decide să-l ajute să-şi încheie călătoria către Marea Britanie. Marcel îşi pune, cu optimism şi seninătate, viaţa şi libertatea în pericol în încercarea de a da de urma rudelor băiatului şi de a-l îmbarca pe acesta pe alt vas cu destinaţia Londra, cu toate că în acelaşi timp trebuia să aibă grijă de soţia sa bolnavă, care fusese internată în spital.

Le Havre este o comedie dramatică, o poveste emoţionantă despre prietenie, despre o comunitate unită care împărtăşeşte aceleaşi valori (aproape toţi vecinii familiei Marx se implică într-un fel sau altul în a-l ajuta pe micul Idrissa), despre simplitate, despre micile lucruri care fac diferenţa atât în viaţa ta, cât şi în vieţile celor cu care interacţionezi.

Aki Kaurismäki s-a apucat de făcut filme în 1983, împreună cu fratele său mai mare, Mika Kaurismäki şi prima lor creaţie s-a numit Crime and Punishment, după romanul omonim al lui Dostoievski. Pe plan internaţional însă, regizorii au dat lovitura în 1989 cu filmul Leningrad Cowboys Go America, care a fost nominalizat la mai multe festivaluri.

Filmele lui Aki Kaurismäki sunt nonconformiste şi necomerciale şi nu figurează în programul cinematografelor de la mall. Regizorul finlandez nu face filme siropoase, şi, deşi majoritatea lor se termină cu bine pentru personajele principale, nu lasă nicio clipă, până în ultimul moment, impresia de happy-end-ing. Nu poţi intui cum se termină filmele lui Aki Kaurismäki, iar personajele sale vorbesc un dialog cât se poate de simplu, uneori derulându-se minute întregi fără niciun fel dialog, dar cu imagini foarte expresive. Filmele lui Aki sunt amuzante, e un umor negru ar spune unii, după cum sunt şi pline de simboluri, nimic nefiind servit pur şi simplu, după cum nimic nu este întâmplător în filmele sale. Personajele lui Aki nu au o situaţie financiară prosperă, aproape toate au probleme financiare, iar locuinţele acestora sunt cât se poate de modeste, la fel de modeste ca cele din filmele româneşti despre viaţa din epoca de aur. Nici oraşele nu sunt prospere în filmele finlandezului, dominantă fiind imaginea Helsinki-ului anilor ’80, sărăcăcios şi dezolant, unde se petrece şi acţiunea filmului Le Havre. Regizorul finlandez distribuie în filmele sale un cerc restrâns de actori, de fiecare dată personaje ale unei poveşti diferite, iar o prezenţă frecvent întâlnită şi extrem de plăcută este cea a actriţei Kati Outien, care m-a impresionat de fiecare dată prin talent, simplitate şi expresivitate.

Filmele lui Aki Kaurismäki nu sunt comerciale, aşa că să nu vă aşteptaţi să le vizionaţi vreodată prin mall-uri. Regizorul finlandez este un nonconformist, el refuzând mai multe nominalizări la premiul Oscar, în semn de dezacord faţă de politica externă a SUA. Aki Kaurismäki îşi grupează o parte din filmele sale în trilogii, cum ar fi trilogia proletariatului: Shadows in Paradise (1986), Ariel (1988) şi The Match Factory Girl (1990) sau trilogia recesiunii Drifting clouds (1996), The Man Without a Past (2002) – câştigător al Marelui Premiu şi al Premiului pentru cea mai bună interpretare la Festivalul de Film de la Cannes din acelaşi an – şi Lights in the Dusk (2006) alcătuiesc o altă trilogie, cea a recesiunii. Le  Havre reprezintă începutul unei noi trilogii, trilogia vieţii în porturi.

Din punctul meu de vedere, filmele lui Aki Kaurismäki aduc în prim plan ideea de artistic în sfera cinematografiei. Cinematograful este într-adevăr o artă, când binele nu învinge întotdeauna răul, când scenele în care sunt implicate personajele nu sunt previzibile, când actorii joacă roluri ca şi când şi-ar trăi propria viaţă şi cineva i-ar filma cu o cameră nu foarte profesionistă (mulţi au criticat tocmai acest aspect, voit neglijat), când eroii nu salvează lumea, când iubirea nu este eternă. Filmele care nu sunt de tip box-office sunt altfel, nu se adresează maselor şi nu pot fi vizionate oriunde. Nu sunt filme de mall şi nici filme care să se termine imediat ce dispare cadrul de final. Sunt filme care se digeră şi după ce a fost părăsită sala de cinema, uneori sunt filme care creează insomnii, filme ce se doresc a fi revăzute, reinterpretate, resimţite.



Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>